Ruxandra şi Theodora Constantin, absolvente ale Colegiului Naţional „Emil Racoviţă" Iaşi, sunt un exemplu grăitor al întâlnirii dintre pasiune şi perseverenţă. Eleve ale acestei şcoli din clasa a V-a, ele sunt un model pentru orice adolescent, atât din punct de vedere şcolar, cât şi extraşcolar. Cele două surori gemene au fost de acord să ne transmită câteva gânduri într-un scurt interviu. Felicitări pentru rezultatele de la examenul de bacalaureat! Theodora, tu ai dat examenul în sesiunea specială pentru olimpici. Ce a însemnat olimpiada internaţională din Bali pentru tine? Theodora: Mulţumim! Pe de o parte, olimpiada a fost o oportunitate de a mă afla într-un mediu academic, alături de sute de elevi care au aceeaşi pasiune ca mine. După cum au spus şi organizatorii, prieteniile făcute sunt adevăratul premiu, nu medaliile. Pe de altă parte, a fost o recompensă pentru munca depusă de-a lungul liceului. Ruxandra, şi tu ai aceeaşi pasiune pentru ştiinţe ca Theodora, însă te-ai îndreptat spre concursurile interdisciplinare. Ce te-a atras către acestea?  Ruxandra: Pot spune că mi-a plăcut dintotdeauna să caut legăturile dintre ştiinţe pentru a înţelege mai bine fenomenele naturii. Astfel, deşi am început prin a studia geografia, fizica mi-a oferit răspunsurile la multe întrebări. V-aţi remarcat şi în cadrul proiectelor şcolare la care aţi participat. Cred că cei mai mulţi dintre elevii şcolii vă cunosc de la concertele la care aţi cântat.  Ruxandra: Într-adevăr, ne-a plăcut din totdeauna să ne implicăm în proiectele şcolii, printre care şi concertele organizate. Eu cânt la chitară bass, iar Theodora la chitară electrică. Am putea spune că ne completăm una pe cealaltă. Theodora: Avem şi o formaţie în care cântăm împreună. Fiind pasionate de muzică, am învăţat singure să cântăm la aceste instrumente.

Ce alte hobby-uri mai aveţi?

Theodora: Ne place foarte mult să călătorim, să vedem locuri noi, să cunoaştem alţi oameni. Când eram mici, ne plăcea să ne uităm la desenele animate cu Willy Fog şi ne doream să facem şi noi expediţii asemănătoare. Cel mai mult ne atrage cultura asiatică, astfel încât, pentru mine, olimpiada din Indonezia a fost un prim pas în cunoaşterea acesteia. 
Ruxandra: Tot călătorind am descoperit şi alte hobby-uri, cum ar fi scufundările. Nu am vrut să ne limităm doar la cele 29 de procente din suprafaţa Pământului reprezentate de uscat, iar în ultima vacanţă am obţinut certificatul PADI Open WaterDiver. 

Ce facultăţi veţi urma din toamnă?

Ruxandra: Eu voi urma cursul de Engineering Science (Ştiinţa ingineriei) în cadrul Universităţii Oxford. 

Felicitări! În ce a constat procesul de admitere?

Ruxandra: Mulţumesc! Pe lângă aplicaţia pe UCAS, care este aceeaşi pentru toate facultăţile din Marea Britanie, am susţinut examenul PAT (PhysicsAptitude Test) şi mai multe interviuri la Universitate.
Theodora: Eu am aplicat pentru cursul de Biomedical Sciences (Ştiinţe Biomedicale) şi am fost acceptată la mai multe facultăţi, urmând să aleg oferta de la Imperial College London. 

Majoritatea elevilor care participă la Olimpiada de Biologie aleg să studieze medicina. Care este diferenţa dintre cele două şi ce te-a determinat să faci această alegere? 

Theodora: Sunt sigură că toată lumea ştie ce este medicina, dar nu foarte mulţi au auzit de ştiinţe biomedicale. Pe scurt, acest curs pune bazele unei cariere de cercetare în medicină. La început, am oscilat între cele două facultăţi, dar acum sunt sigură că vreau să fac cercetare. Partea bună este că, dacă mă răzgândesc, am şansa să aplic la medicină şi să încep direct din anul trei. 

Fiecare persoană are o imagine a viitorului său. Voi ce vedeţi în această imagine? 

Ruxandra: În următorii patru ani voi studia la facultatea la care am aplicat şi cu siguranţă voi continua să îmi urmez pasiunile. Eu şi Theodora va trebui să locuim în oraşe diferite, ceea ce ar putea fi o provocare, având în vedere că tot timpul am stat împreună. 
Theodora: Cred că după terminarea cursului voi aplica pentru un master şi/ sau doctorat. Planul meu, momentan, este să rămân în Londra şi sper ca, prin munca mea, să pot ajuta alţi oameni... Nu-ţi face griji, Ruxandra, te primesc oricând la mine!

Vă mulţumesc pentru răspunsuri şi vă urez mult succes în continuare!

Theodora la Olimpiada Internaţională de Biologie 2014, Bali

A consemnat Zăvoi Alexandra

„Succesul este suma unor eforturi mici, repetate zi de zi.”
Robert Collier

R: În primul rând, felicitări pentru admiterea la Facultatea de informatică la o universitate de mare prestigiu internaţional, Oxford. Îţi mulţumesc foarte mult pentru felicitări şi pentru invitaţia de a acorda un interviu! R: Te-ai putea prezenta în câteva cuvinte cititorilor noştri? Sunt elev în clasa a XII-a B, sunt pasionat de chitară, literatură şi tehnică, îmi plac ieşirile în natură şi dezbaterile academice. R: Cum ai reuşit să intri în contact cu cei de la Oxford şi care au fost paşii admiterii? Procesul de admitere, fie ca vorbim despre University din Oxford ori despre orice altă universitate britanică, este unic şi centralizat. Pe scurt, un absolvent de liceu care îşi doreşte să studieze în Marea Britanie poate alege să aplice pentru maximum cinci cursuri în cadrul a diferite instituţii pe baza unei scrisori de motivaţie, a unei recomandări din partea unui profesor şi a altor date despre sistemul educaţional urmat. Unele universităţi, printre care şi Universitatea din Oxford, aleg să adauge un test de aptitudini şi un interviu la procesul de selecţie, astfel că pentru a ajunge să primesc o ofertă de studiu din partea lor, a trebuit sa trec de un test de matematică şi să particip la trei interviuri cu profesori de informatică de acolo. Toate acestea au reprezentat experienţe unice şi de pe urma cărora am descoperit cât de mult îmi apreciez profesorii pentru munca pe care o depun în ciuda unui sistem care suferă de suficient de multe deficienţe. În cadrul evaluării au contat prea puţin formulele ori algoritmii învăţaţi pe de rost, cât entuziasmul şi abilitatea de a răspunde în faţa unor situaţii neîntâlnite în trecut, iar pentru acestea le mulţumesc celor care m-au educat de-a lungul anilor.

R: Ce înseamnă informatica pentru tine? Ce presupune performanţa în acest domeniu?

Informatica este, în primul rând, unul dintre hobby-urile mele; îmi place să îmi petrec timpul liber citind şi experimentând în domeniu şi cred că cel mai mult mă pasionează faptul că informatica îmi permite să construiesc. E o pasiune venită încă din copilărie cred; dintotdeauna mi-au plăcut puzzle-urile şi lego-ul şi din momentul în care am aflat cum pot scrie o scurtă aplicaţie care să afişeze caractere pe ecran, am continuat să învăţ la îndrumarea domnilor profesori şi să îmi dezvolt pasiunea.

Cât despre performanţă, nu ştiu cât sunt în măsură să vorbesc despre ea; sunt mulţi alţii cei care au obţinut performanţă în informatică, inclusiv printre colegii noştri de liceu. Din experienţa mea de până acum, performanţa în informatică are la bază un antrenament foarte riguros şi care nu se opreşte niciodată; e un domeniu în continuă schimbare (multe dintre regulile de acum câţiva ani sunt invalidate în prezent) şi tocmai de aceea doar cei dispuşi să lucreze constant sunt cei care ajung să fie remarcaţi. Bănuiesc că e similar oricărui alt domeniu tehnic, poate cu diferenţa că pentru a fi un bun informatician e necesar, ca pe lângă muncă, inteligenţă şi spirit practic, să adaugi şi puţină fantezie.

R: Ce crezi că te-a făcut remarcat printre sutele de aplicanţi? Ce ai tu în plus?

Mi-e greu să spun ce au văzut cei de acolo în plus în cazul meu; pot să bănuiesc că am obţinut un scor peste medie la testul de matematică şi că echipele de profesori care m-au intervievat au fost mulţumite de modul în care am abordat întrebările propuse. Şi cred că nu sunt departe de adevăr dacă afirm aceasta, întrucât ştiu că pentru ei contează, mai presus de sistemul din care provii, de notele de la şcoală ori de profilul psihologic, modul în care dovedeşti că eşti compatibil cu modul în care ei fac şcoală.

R: Studiatul în străinătate a fost un scop sau o recompensă pentru munca depusă?

O recompensă cu siguranţă nu pot spune că a fost; contrar miturilor cultivate în media, sunt foarte rare cazurile în care o instituţie de învăţământ de prestigiu caută să invite elevi drept recunoaştere a muncii lor; sigur, se întâmplă, dar doar în cazul celor cu adevărat merituoşi.

În cazul meu, trebuie să recunosc că mi-am propus dintotdeauna să încerc să studiez în străinătate. Faptul că nu am ştiut neapărat unde de la început, demonstrează poate o educaţie defectuoasă care ne încurajează pe noi, generaţia tânără, să fugim cât mai departe de România. Am conştientizat mai târziu adevăratele avantaje pe care le presupune studiul în cadrul unei universităţi cu tradiţie, cu profesori dedicaţi şi pregătiţi într-un sistem care le recunoaşte meritele, şi care beneficiază de resursele materiale necesare îndeplinirii unui act educaţional performant.

R: Câte sacrificii a presupus această admitere? Care sunt acestea?

Cred că sacrificii e un termen puţin cam dur; nu pot spune că am fost nevoit să fac sacrificii pentru a obţine această şansă, ci doar că am încercat să fiu cât mai riguros în activitatea mea de pregătire, atât în cadrul şcolii, cât şi în afara ei. Nu am exclus nimic din ceea ce un adolescent tipic de vârsta mea ar face, cum nu am transformat admiterea într-un scop care să îmi acapareze întreaga energie.

R: Cum decurge o zi obişnuită din viaţa ta?

La fel ca în cazul oricărui alt elev de vârsta mea, îmi ocup majoritatea zilelor cu activităţi legate de şcoală, pe care le combin cu momente de recreere diverse. O zi obişnuită din viaţa mea nu este în niciun fel mai puţin obişnuită decât în cazul oricărui alt coleg de-al nostru, cu siguranţă.

R: Ce doreşti să le transmiţi celor ce aspiră să studieze la o astfel de universitate?

Îi invit să se documenteze pe cât de în detaliu posibil despre tot ceea ce presupune o astfel de iniţiativă, resursele fiind foarte uşor accesibile; le recomand să creadă în capacităţile lor, fără a se supra-estima, desigur.

R: Ce părere ai despre Oxford şi de ce ai ales această universitate?

Universitatea din Oxford nu a fost singura universitate britanică la care am aplicat; am inclus-o printre opţiunile mele datorită modului unic şi foarte eficient, în opinia mea, în care profesorii de acolo predau informatică. Nu pot spune că am o părere formată despre Universitate momentan, dar cu siguranţă apreciez entuziasmul elevilor şi al profesorilor, respectul lor pentru tradiţie, dotarea impecabilă a campusului şi a sălilor de curs, toate acestea fiind mici detalii pe care le-am putut observa pe parcursul zilelor de interviu.

R: Ţi se pare că studiatul în străinătate are avantaje? Dacă da, care?

Studiatul în străinătate e un termen foarte general; cel mai bine e să privim problema din direcţia sistemului educaţional ori a instituţiei la care un elev şi-ar dori să studieze. Sigur că anumite sisteme ori cursuri vin cu avantajele lor raportate la ceea ce poţi alege aici în ţară, dar toate acestea presupun anumite costuri. Modul în care se înclină balanţa între avantaje şi costuri trebuie analizat de fiecare elev în parte atunci când se gândeşte la studiile universitare.

R: Vrei să te întorci în ţară după ce termini studiile?

Mi-aş dori foarte mult să mă pot întoarce; îmi place să cred că va fi şi posibil ca aceasta să se întâmple.

R: Ţi s-a părut vreodată că a fi român a fost un impediment în admiterea ta la Oxford?

Nu, nu a fost niciodată un impediment, cum de altfel nu a reprezentat nici un avantaj anume. Universităţile britanice sunt renumite pentru mix-ul cultural pe care îl promovează, diferenţierea rasială şi etnică fiind prea puţin prezente în mediul academic.

R: Ce părere ai despre Colegiul “Emil Racoviţă”? Le recomanzi elevilor să studieze aici? Dacă da, de ce?

Opinia mea despre Colegiu se poate confunda cu opinia despre profesorii care lucrează cu pasiune aici. Am amintit anterior respectul meu pentru ei şi cu siguranţă, aş recomanda oricărui elev ieşean să considere studiul în cadrul Colegiului “Emil Racoviţă”.

R: Regreţi că nu ai plecat mai devreme să studiezi în străinătate?

Nu cred că am pierdut nimic faţă de elevii de aceeaşi vârstă pe care i-am întâlnit la interviuri, poate chiar din contră. Cu siguranţă nu regret că am fost elev al Colegiului “Emil Racoviţă” pentru opt ani.

R: Ce părere au părinţii şi prietenii apropiaţi de plecarea ta?

M-au susţinut atunci când au aflat că îmi doresc să studiez peste hotare şi au fost încântaţi atunci când mi-a fost confirmat că voi putea urma cursul de la Oxford.

R: Cum crezi că te vei adapta în Anglia?

Din punct de vedere social, nu cred că vor fi probleme să mă integrez în comunitatea de studenţi. Sper să mă pot acomoda suficient de repede la condiţiile de viaţă; îmi plac toamna şi vremea ploioasă, deci cred că din punctul acesta de vedere am un avantaj în faţa celorlalţi studenţi străini (râd J).

R: Cu ce rezultate te mândreşti în domeniul informaticii şi nu numai?

Din nou, nu pot spune că mă mândresc cu rezultate spectaculoase la concursuri şcolare. Pot spune că mi-am dorit suficient de mult în anii trecuţi să particip la faza naţională a olimpiadei de informatică, scop pe care nu l-am îndeplinit niciodată, obţinând diferite premii la fazele judeţene. În compensaţie, am participat la diferite alte concursuri de informatică, fie ele orientate spre practică ori spre teorie algoritmică, pe echipe sau individuale, experienţe care au contat în final mult mai mult decât rezultatele în sine.

R: Ce consideri că e important să ne spui şi nu te-am întrebat?

Vă mulţumesc din nou pentru invitaţia de a sta de vorbă pe marginea acestui subiect! Sper că am eliminat câteva dintre miturile despre studiul în afara ţării şi universităţile de prestigiu. Este foarte important ca cititorii să înţeleagă că o documentare riguroasă este esenţială înaintea alegerii unei facultăţi în care să îşi continue studiile; fie că vor alege să înveţe în ţară, fie că vor dori să plece în străinătate, le recomand să analizeze atent ofertele educaţionale disponibile.

A consemnat
Miruna Cozianu

Interviu cu Florin Manolache, absolvent al Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” Iaşi, profesor doctor în fizică al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, în prezent profesor de informatică la Mellon College of Science, Carnegie Mellon University, SUA

1. În cadrul întâlnirii pe care aţi avut-o cu elevii Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” Iaşi, aţi rememorat cu bucurie perioada liceului. Totuşi, aţi spus că sunt câteva lucruri pe care v-ar fi prins bine să le învăţaţi încă de pe atunci. Ne puteţi spune care sunt acestea şi de ce credeţi ca e important să le înveţe tinerii încă din adolescenţă?

Sunt câteva lucruri pe care le-am aflat mai târziu şi care mi-ar fi folosit mult dacă erau înţelese mai devreme.
a. Importanţa comunicării:
Învăţământul românesc pune foarte mare accent pe excelenţă, pe competenţă. Dar nicăieri în orele de curs nu se explicau importanţa comunicării şi a lucrului în echipă pentru a avea succes în societate. Spre norocul meu, de la domnul diriginte, prof. Seryl Talpalaru, am învăţat foarte multe în acest sens. Totuşi, în lipsa unei abordări sistematice a acestor abilităţi, mi-au trebuit ani de căutări şi o serie de insuccese ca să descopăr cât de importante sunt comunicarea şi tactul, şi apoi să le aplic în viaţa şi în cariera mea.
b. Importanţa insuccesului:
Toată experienţa din perioada de învăţare s-a bazat pe ideea că succesul este neapărat necesar pentru fiecare mică etapă, iar insuccesul este ceva condamnabil şi  echivalent cu incapacitatea.
Viaţa m-a învăţat mai târziu că este mai important să încerci decât să reuşeşti, şi că fiecare succes major este compus dintr-o succesiune de mici insuccese. Deci evaluarea ar trebui privită doar ca o măsură a progresului, fără conotaţiile emoţionale care pot inhiba dezvoltarea unui elev într-o anumită direcţie.
c. Importanţa mediocrităţii:
Societatea este o entitate care funcţionează în mod statistic şi, în general, se opune extremelor. Majoritatea mecanismelor de apărare şi supravieţuire se bazează pe mediocritate. Extremele, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară, duc la o viaţă atipică şi nefericită.
Ca absolvent al unui liceu care promovează performanţa, am fost educat să cred că mediocritatea este ceva inacceptabil în general, şi este foarte greu de emulat în mod intenţionat. Şi totuşi este cea mai bună metodă de reuşită dacă este folosită cu
discernamânt şi în mod selectiv.

Dl. prof. Florin Manolache, la întâlnirea cu elevii Colegiului Naţional "Emil Racoviţă"

2. Credeţi că sistemul educativ actual din România asigură formarea acestor abilităţi importante? Dacă nu, ce credeţi că ar putea să facă tinerii ca să compenseze lipsurile sistemului?

Cunosc destul de puţin sistemul educativ actual din România. Am lucrat ca profesor de liceu pâna în 1990, dar multe lucruri s-au schimbat de atunci. Cred că ideile enumerate mai sus ţin mai mult de cultura locală, şi doar interacţiunea extraşcolară cu nişte profesori de excepţie poate suplini lipsurile de genul acesta.
Copiii de la un liceu mai puţin performant provin din familii mai permisive la eroare şi sunt expuşi mai mult la comunicarea cu alţi copii într-un mediu mai puţin controlat. În cazul unui liceu foarte serios şi exigent, lipsa acesor condiţii trebuie compensată. În caz contrar, apar tendinţe de izolare şi atitudine elitistă, odată ce absolventul începe să interacţioneze cu societatea, ceea ce adânceşte şi mai mult problema. Soluţia cea mai simplă este încurajarea puternică a activităţilor care implică comunicarea, precum excursiile sau întâlnirile la sfârşitul săptămânii, în diverse locuri de interes, schimb de experienţă cu alte licee etc.

3. Aţi menţionat faptul că în România - şi v-aţi referit în mod special la colegiul nostru - se face învăţământ de performanţă, valorificându-se spiritul de competitivitate al tinerilor. De asemenea, aţi precizat că această abordare este foarte diferită faţă de cea din Statele Unite ale Americii. Aţi putea să ne vorbiţi puţin despre avantajele abordării specifice educaţiei româneşti?

Diferenţa fundamentală dintre educaţia americană şi cea din România este modul de concentrare a energiei. În timp ce românii vor să dea o şansă mai mare celor dotaţi, americanii vor să ridice cât mai mult nivelul minim de educaţie pentru fiecare copil. Personal, consider că modelul românesc este superior, chiar dacă generează mai mulţi absolvenţi incapabili să desfăşoare o activitate intelectuală susţinută. Evident, fiecare dintre cele două paradigme are avantajele şi dezavantajele proprii, totuşi talentele sunt unice şi scufundarea lor în masele amorfe de mediocritate este o pierdere majoră pentru societate.

4. Vedeţi şi dezavantaje ale învăţământului de performanţă? Dacă da, cum credeţi că pot fi evitate?

Există dezavantaje sociale, în primul rând, pentru că o bună parte din resursele alocate învăţământului se concentrează în licee care fac performanţă, şi mă refer în primul rând la resursele umane: profesori dedicaţi şi pasionaţi, elevi dotaţi şi motivaţi, părinţi care cooperează.
Fiecare elev bun care este primit la un liceu performant înseamnă un elev bun mai puţin pe băncile unui liceu orientat spre o meserie. Elevii buni sunt foarte importanţi la licee vocaţionale, pentru că ei pot să tragă în sus masa de elevi mediocri. Consecinţele de genul acesta nu cred că pot fi evitate.
Şi există şi dezavantajele despre care am vorbit mai sus, care se referă la modelarea personalităţii elevilor. Acestea pot fi contracarate foarte bine prin încurajarea activităţilor care necesită colaborare şi comunicare între copii.

5. Aşa cum ştiţi, mulţi elevi ai colegiului nostru sunt motivaţi de sistemul competiţional oferit de olimpiade. Ce le-aţi spune acestora din perspectiva dumneavoastră de olimpic naţional la fizică?

Cred că pregatirea pentru olimpiade este modul cel mai util în care mi-am putut petrece timpul în liceu, şi a adus pe termen lung cele mai mari beneficii. Aceste beneficii sunt multiple.
În primul rând, rezultatele respective deschid foarte multe perspective şi oportunităţi de toate felurile, începând de la aprecierea celor din jur, până la oferte de muncă sau de participare în diverse proiecte şi programe.
În al doilea rând, aprofundarea unui obiect sau a unui grup de obiecte dă o imagine de ansamblu deosebită asupra realităţii. Mai târziu, ca student, în timp ce majoritatea colegilor mei se chinuiau să înţeleagă ce sunt cârligaşele de pe tablă, eu eram preocupat de aspectele gnoseologice ale obiectului respectiv sau studiam diverse perspective de interpretare a teoriile din domeniu şi discutam cu profesorii de la egal la egal.
În al treilea rând, reuşita dă un surplus de moral: ştii că eşti capabil să scoţi la capăt o activitate mai dificilă şi nimic nou nu te mai sperie, ci, din contra, îţi declanşează curiozitatea.

6. Se întâmplă în sistemul nostru educaţional ca pe elevi să nu îi intereseze atât activitatea la care participă, cât mai ales diploma pe care o pot obţine pentru dosarul personal. Vedeţi în aceasta o problemă? E de bine? E de rău?

Partea bună este că practica respectivă formează persoane eficiente şi pragmatice, care ştiu să rezolve bine o anumită problemă.
Partea rea este că lipsa de aprofundare duce de multe ori la imposibilitatea de a crea conexiuni utile sau deschideri care ar oferi mai multă flexibilitate evoluţiei individuale.
Ce am învăţat eu este că dacă nu aprofundez ceva azi, va trebui probabil să aprofundez mâine. Deci, până la urmă, totul se reduce la o problemă de management al timpului.

7. Se mai întâmplă ca unii să opteze pentru un anumit colegiu din străinătate sau chiar pentru facultăţi din ţară, doar pentru prestigiul acestora, uneori fără a a apuca să ştie dacă domeniul acela le place cu adevărat. Cum vedeţi această strădanie? Este ea benefică? Are dezavantaje?

Din proprie experienţă, diferenţa dintre o facultate bună şi o facultate anonimă constă mai curând în colegii şi profesorii care sunt acolo, şi nu în nivelul de pregătire cu care iese studentul. Cu alte cuvinte, facultatea fiind pasul premergător unei cariere, în momentul respectiv contează mai mult reţeaua socială decât nivelul de cunoştinţe. Deci, cred că din punct de vedere personal este o decizie înţeleaptă de a merge la o anumită universitate pe baza renumelui universităţii.
Din punct de vedere social, în general există mai multe resurse acolo unde societatea are mai multă nevoie de ajutor, deci perspectivele câştigului material este un bun indicator că un domeniu nu se apropie de extincţie.
În ceea ce priveşte plăcerea de a presta o activitate, întotdeauna se poate găsi o nişă care să-ţi placă într-un domeniu mai mare, cred, deci că este mai important ca elevul să aleagă o universitate care corespunde potenţialului său maxim.

8. Aţi spus elevilor, la întâlnirea din ianuarie, că entuziasmul poate să conteze uneori mai mult decât experienţa, în viaţa profesională. Cum le-aţi explica ce este entuziasmul unor tineri care nu ştiu sau nu mai ştiu ce înseamnă cu adevărat entuziasmul?

Entuziasmul vine din pasiune sau din interes pentru o anumită activitate, chiar dacă activitatea respectivă nu oferă beneficii materiale pe termen scurt. Cel mai la îndemână exemplu este chiar majoritatea profesorilor cu care sunt zilnic în contact.
Eu m-am uitat în ochii lor şi pot spune cu siguranţă că fiecare copil din sală deborda de entuziasm în mod potenţial. Poate că la mulţi nu se manifestă momentan din
motivele specifice vârstei, dar momentul propice dezlănţuirii va apărea mai devreme sau mai târziu, fiindcă ei văd asta în fiecare zi în jurul lor.

9. Una dintre cheile succesului este, după cum aţi spus, time managementul. Cum poate fi acesta învăţat? Ţine mai curând de felul în care suntem formaţi sau de voinţă şi motivaţie?

Time managementul este foarte important pentru noi înşine, în primul rând, adică poate însemna diferenţa dintre fericire şi depresie.
În al doilea rând, este factorul determinant pentru modul cum suntem percepuţi de cei din jur. Aceeaşi persoană, făcând aceleaşi activităţi, în acelaşi timp poate fi percepută drept competentă/ incompetentă sau serioasă/ neserioasă, fie şi numai după felul în care îşi gestionează timpul.
După părerea mea, dacă time managementul ar fi un obiect studiat în şcoală, societatea ar avea foarte mult de câştigat.
Cea mai mare parte din teoria time managementului ar conţine principii de bun simţ, care pot fi redescoperite cu uşurinţă de orice persoană cu inteligenţă medie, pusă în situaţia de a-şi folosi timpul cât mai eficient posibil.
Ideea care lipseşte, în general, este că noi suntem stăpâni pe propriul nostru timp şi putem fi senini sau stresaţi fără să modificăm prea mult din comportamentul sau ritualistica proprie, doar estimând în mod mai realist şi făcând ceea ce facem într-un mod mai eficient.

10. Aţi spus că unitatea de evaluare a ceea ce facem în viaţa profesională este măsura în care ceea ce facem este cunoscut şi de folos semenilor. Cum credeţi că ar putea să interiorizeze acest criteriu nişte tineri care sunt mult mai motivaţi de perspectiva traiului confortabil şi de dorinţa de a avea o cât mai bună imagine publică ?

Cele două aspecte merg, în general, mâna în mână. Cu cât ceea ce face cineva este mai de folos celor din jur, cu atât câştigul material este mai important şi traiul este mai confortabil.
Am menţionat ideea aceasta pentru că, în general, un absolvent de liceu de performanţă face multe lucruri fiindcă el poate să le facă şi alţii nu, şi se gândeşte mai puţin la măsura în care societatea poate folosi ce face el.
Este foarte posibil ca, atunci când faci ceva numai ca să arăţi că poţi, acest lucru să îţi aducă un capital de încredere sau să te scoată repede dintr-o situaţie anume, dar la scară mai mare, să se dovedească timp pierdut, pe care îl regreţi mai târziu. O carieră este o activitate socială, şi, prin prisma societăţii, nici o creaţie nu are valoare decât dacă poate fi folosită şi continuată de cei din jur într-o formă sau alta.

Consemnat de prof. Genoveva Butnaru

– Karatele fac parte din planurile tale de viitor?
– Deşi îmi doresc o carieră de programator, voi continua să practic karate. Face parte din mine, din personalitatea mea şi nu vreau să renunţ la acest sport. Sper să devin un adevărat antrenor şi să mă bucur de succes alături de elevii mei.

– Cum reuşeşti să îmbini două domenii atât de diferite cum par a fi karatele şi programarea?
– Pentru mine, ambele activităţi reprezintă, în aceeaşi măsură, forme de relaxare. Pe de altă parte, acestea se bazează pe puterea de concentare; astfel, la karate trebuie să gândesc rapid mişcările potrivite pentru a mă putea apăra, iar la informatică trebuie să gândesc eficient pentru a finaliza cu bine un program.

– Andrei, eşti sportiv şi, în acelaşi timp, un adolescent al zilelor noastre; ai, să zicem aşa, o perspectivă dublă asupra vieţii şi asupra realităţii. Ce anume din tot ce  te-a învăţat pe tine sportul ai dori să le transmiţi colegilor tăi de generaţie?
– Sportul, în general, nu este o pierdere de timp, iar cel de performanţă îţi oferă, printre altele, şansa de a-ţi face prieteni noi la fiecare concurs. Karatele, în special, te învaţă să fii ordonat, calm şi cumpătat şi te ajută să treci peste momentele dificile care mai apar uneori în viaţă.

Ascultându-l pe Andrei, ne-am dat seama că el ar trebui să reprezinte pentru noi un exemplu, mai ales pentru faptul simplu că a descoperit mijlocul de a da consistenţă şi rost timpului, de a-l folosi în avantajul său. Şi apoi, pentru că a reuşit să facă ceea îi place şi să se descurce admirabil, având în acelaşi timp rezultate bune şi la învăţătură. Acum, el este sigur că priveşte în direcţia bună şi nu-şi doreşte altceva decât să meargă înainte, având convingerea că îl aşteaptă noi performanţe, atât în sport, cât şi în viaţa personală.

Interviu realizat de Claudia Lucaşi şi Alice Teşoi, clasa a X-a A