Interviu cu Florin Manolache, absolvent al Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” Iaşi, profesor doctor în fizică al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, în prezent profesor de informatică la Mellon College of Science, Carnegie Mellon University, SUA
1. În cadrul întâlnirii pe care aţi avut-o cu elevii Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” Iaşi, aţi rememorat cu bucurie perioada liceului. Totuşi, aţi spus că sunt câteva lucruri pe care v-ar fi prins bine să le învăţaţi încă de pe atunci. Ne puteţi spune care sunt acestea şi de ce credeţi ca e important să le înveţe tinerii încă din adolescenţă?
Sunt câteva lucruri pe care le-am aflat mai târziu şi care mi-ar fi folosit mult dacă erau înţelese mai devreme.
a. Importanţa comunicării:
Învăţământul românesc pune foarte mare accent pe excelenţă, pe competenţă. Dar nicăieri în orele de curs nu se explicau importanţa comunicării şi a lucrului în echipă pentru a avea succes în societate. Spre norocul meu, de la domnul diriginte, prof. Seryl Talpalaru, am învăţat foarte multe în acest sens. Totuşi, în lipsa unei abordări sistematice a acestor abilităţi, mi-au trebuit ani de căutări şi o serie de insuccese ca să descopăr cât de importante sunt comunicarea şi tactul, şi apoi să le aplic în viaţa şi în cariera mea.
b. Importanţa insuccesului:
Toată experienţa din perioada de învăţare s-a bazat pe ideea că succesul este neapărat necesar pentru fiecare mică etapă, iar insuccesul este ceva condamnabil şi echivalent cu incapacitatea.
Viaţa m-a învăţat mai târziu că este mai important să încerci decât să reuşeşti, şi că fiecare succes major este compus dintr-o succesiune de mici insuccese. Deci evaluarea ar trebui privită doar ca o măsură a progresului, fără conotaţiile emoţionale care pot inhiba dezvoltarea unui elev într-o anumită direcţie.
c. Importanţa mediocrităţii:
Societatea este o entitate care funcţionează în mod statistic şi, în general, se opune extremelor. Majoritatea mecanismelor de apărare şi supravieţuire se bazează pe mediocritate. Extremele, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară, duc la o viaţă atipică şi nefericită.
Ca absolvent al unui liceu care promovează performanţa, am fost educat să cred că mediocritatea este ceva inacceptabil în general, şi este foarte greu de emulat în mod intenţionat. Şi totuşi este cea mai bună metodă de reuşită dacă este folosită cu
discernamânt şi în mod selectiv.
Dl. prof. Florin Manolache, la întâlnirea cu elevii Colegiului Naţional "Emil Racoviţă"
2. Credeţi că sistemul educativ actual din România asigură formarea acestor abilităţi importante? Dacă nu, ce credeţi că ar putea să facă tinerii ca să compenseze lipsurile sistemului?
Cunosc destul de puţin sistemul educativ actual din România. Am lucrat ca profesor de liceu pâna în 1990, dar multe lucruri s-au schimbat de atunci. Cred că ideile enumerate mai sus ţin mai mult de cultura locală, şi doar interacţiunea extraşcolară cu nişte profesori de excepţie poate suplini lipsurile de genul acesta.
Copiii de la un liceu mai puţin performant provin din familii mai permisive la eroare şi sunt expuşi mai mult la comunicarea cu alţi copii într-un mediu mai puţin controlat. În cazul unui liceu foarte serios şi exigent, lipsa acesor condiţii trebuie compensată. În caz contrar, apar tendinţe de izolare şi atitudine elitistă, odată ce absolventul începe să interacţioneze cu societatea, ceea ce adânceşte şi mai mult problema. Soluţia cea mai simplă este încurajarea puternică a activităţilor care implică comunicarea, precum excursiile sau întâlnirile la sfârşitul săptămânii, în diverse locuri de interes, schimb de experienţă cu alte licee etc.
3. Aţi menţionat faptul că în România - şi v-aţi referit în mod special la colegiul nostru - se face învăţământ de performanţă, valorificându-se spiritul de competitivitate al tinerilor. De asemenea, aţi precizat că această abordare este foarte diferită faţă de cea din Statele Unite ale Americii. Aţi putea să ne vorbiţi puţin despre avantajele abordării specifice educaţiei româneşti?
Diferenţa fundamentală dintre educaţia americană şi cea din România este modul de concentrare a energiei. În timp ce românii vor să dea o şansă mai mare celor dotaţi, americanii vor să ridice cât mai mult nivelul minim de educaţie pentru fiecare copil. Personal, consider că modelul românesc este superior, chiar dacă generează mai mulţi absolvenţi incapabili să desfăşoare o activitate intelectuală susţinută. Evident, fiecare dintre cele două paradigme are avantajele şi dezavantajele proprii, totuşi talentele sunt unice şi scufundarea lor în masele amorfe de mediocritate este o pierdere majoră pentru societate.
4. Vedeţi şi dezavantaje ale învăţământului de performanţă? Dacă da, cum credeţi că pot fi evitate?
Există dezavantaje sociale, în primul rând, pentru că o bună parte din resursele alocate învăţământului se concentrează în licee care fac performanţă, şi mă refer în primul rând la resursele umane: profesori dedicaţi şi pasionaţi, elevi dotaţi şi motivaţi, părinţi care cooperează.
Fiecare elev bun care este primit la un liceu performant înseamnă un elev bun mai puţin pe băncile unui liceu orientat spre o meserie. Elevii buni sunt foarte importanţi la licee vocaţionale, pentru că ei pot să tragă în sus masa de elevi mediocri. Consecinţele de genul acesta nu cred că pot fi evitate.
Şi există şi dezavantajele despre care am vorbit mai sus, care se referă la modelarea personalităţii elevilor. Acestea pot fi contracarate foarte bine prin încurajarea activităţilor care necesită colaborare şi comunicare între copii.
5. Aşa cum ştiţi, mulţi elevi ai colegiului nostru sunt motivaţi de sistemul competiţional oferit de olimpiade. Ce le-aţi spune acestora din perspectiva dumneavoastră de olimpic naţional la fizică?
Cred că pregatirea pentru olimpiade este modul cel mai util în care mi-am putut petrece timpul în liceu, şi a adus pe termen lung cele mai mari beneficii. Aceste beneficii sunt multiple.
În primul rând, rezultatele respective deschid foarte multe perspective şi oportunităţi de toate felurile, începând de la aprecierea celor din jur, până la oferte de muncă sau de participare în diverse proiecte şi programe.
În al doilea rând, aprofundarea unui obiect sau a unui grup de obiecte dă o imagine de ansamblu deosebită asupra realităţii. Mai târziu, ca student, în timp ce majoritatea colegilor mei se chinuiau să înţeleagă ce sunt cârligaşele de pe tablă, eu eram preocupat de aspectele gnoseologice ale obiectului respectiv sau studiam diverse perspective de interpretare a teoriile din domeniu şi discutam cu profesorii de la egal la egal.
În al treilea rând, reuşita dă un surplus de moral: ştii că eşti capabil să scoţi la capăt o activitate mai dificilă şi nimic nou nu te mai sperie, ci, din contra, îţi declanşează curiozitatea.
6. Se întâmplă în sistemul nostru educaţional ca pe elevi să nu îi intereseze atât activitatea la care participă, cât mai ales diploma pe care o pot obţine pentru dosarul personal. Vedeţi în aceasta o problemă? E de bine? E de rău?
Partea bună este că practica respectivă formează persoane eficiente şi pragmatice, care ştiu să rezolve bine o anumită problemă.
Partea rea este că lipsa de aprofundare duce de multe ori la imposibilitatea de a crea conexiuni utile sau deschideri care ar oferi mai multă flexibilitate evoluţiei individuale.
Ce am învăţat eu este că dacă nu aprofundez ceva azi, va trebui probabil să aprofundez mâine. Deci, până la urmă, totul se reduce la o problemă de management al timpului.
7. Se mai întâmplă ca unii să opteze pentru un anumit colegiu din străinătate sau chiar pentru facultăţi din ţară, doar pentru prestigiul acestora, uneori fără a a apuca să ştie dacă domeniul acela le place cu adevărat. Cum vedeţi această strădanie? Este ea benefică? Are dezavantaje?
Din proprie experienţă, diferenţa dintre o facultate bună şi o facultate anonimă constă mai curând în colegii şi profesorii care sunt acolo, şi nu în nivelul de pregătire cu care iese studentul. Cu alte cuvinte, facultatea fiind pasul premergător unei cariere, în momentul respectiv contează mai mult reţeaua socială decât nivelul de cunoştinţe. Deci, cred că din punct de vedere personal este o decizie înţeleaptă de a merge la o anumită universitate pe baza renumelui universităţii.
Din punct de vedere social, în general există mai multe resurse acolo unde societatea are mai multă nevoie de ajutor, deci perspectivele câştigului material este un bun indicator că un domeniu nu se apropie de extincţie.
În ceea ce priveşte plăcerea de a presta o activitate, întotdeauna se poate găsi o nişă care să-ţi placă într-un domeniu mai mare, cred, deci că este mai important ca elevul să aleagă o universitate care corespunde potenţialului său maxim.
8. Aţi spus elevilor, la întâlnirea din ianuarie, că entuziasmul poate să conteze uneori mai mult decât experienţa, în viaţa profesională. Cum le-aţi explica ce este entuziasmul unor tineri care nu ştiu sau nu mai ştiu ce înseamnă cu adevărat entuziasmul?
Entuziasmul vine din pasiune sau din interes pentru o anumită activitate, chiar dacă activitatea respectivă nu oferă beneficii materiale pe termen scurt. Cel mai la îndemână exemplu este chiar majoritatea profesorilor cu care sunt zilnic în contact.
Eu m-am uitat în ochii lor şi pot spune cu siguranţă că fiecare copil din sală deborda de entuziasm în mod potenţial. Poate că la mulţi nu se manifestă momentan din
motivele specifice vârstei, dar momentul propice dezlănţuirii va apărea mai devreme sau mai târziu, fiindcă ei văd asta în fiecare zi în jurul lor.
9. Una dintre cheile succesului este, după cum aţi spus, time managementul. Cum poate fi acesta învăţat? Ţine mai curând de felul în care suntem formaţi sau de voinţă şi motivaţie?
Time managementul este foarte important pentru noi înşine, în primul rând, adică poate însemna diferenţa dintre fericire şi depresie.
În al doilea rând, este factorul determinant pentru modul cum suntem percepuţi de cei din jur. Aceeaşi persoană, făcând aceleaşi activităţi, în acelaşi timp poate fi percepută drept competentă/ incompetentă sau serioasă/ neserioasă, fie şi numai după felul în care îşi gestionează timpul.
După părerea mea, dacă time managementul ar fi un obiect studiat în şcoală, societatea ar avea foarte mult de câştigat.
Cea mai mare parte din teoria time managementului ar conţine principii de bun simţ, care pot fi redescoperite cu uşurinţă de orice persoană cu inteligenţă medie, pusă în situaţia de a-şi folosi timpul cât mai eficient posibil.
Ideea care lipseşte, în general, este că noi suntem stăpâni pe propriul nostru timp şi putem fi senini sau stresaţi fără să modificăm prea mult din comportamentul sau ritualistica proprie, doar estimând în mod mai realist şi făcând ceea ce facem într-un mod mai eficient.
10. Aţi spus că unitatea de evaluare a ceea ce facem în viaţa profesională este măsura în care ceea ce facem este cunoscut şi de folos semenilor. Cum credeţi că ar putea să interiorizeze acest criteriu nişte tineri care sunt mult mai motivaţi de perspectiva traiului confortabil şi de dorinţa de a avea o cât mai bună imagine publică ?
Cele două aspecte merg, în general, mâna în mână. Cu cât ceea ce face cineva este mai de folos celor din jur, cu atât câştigul material este mai important şi traiul este mai confortabil.
Am menţionat ideea aceasta pentru că, în general, un absolvent de liceu de performanţă face multe lucruri fiindcă el poate să le facă şi alţii nu, şi se gândeşte mai puţin la măsura în care societatea poate folosi ce face el.
Este foarte posibil ca, atunci când faci ceva numai ca să arăţi că poţi, acest lucru să îţi aducă un capital de încredere sau să te scoată repede dintr-o situaţie anume, dar la scară mai mare, să se dovedească timp pierdut, pe care îl regreţi mai târziu. O carieră este o activitate socială, şi, prin prisma societăţii, nici o creaţie nu are valoare decât dacă poate fi folosită şi continuată de cei din jur într-o formă sau alta.
Consemnat de prof. Genoveva Butnaru