Într-o zi înțelegătoare și aurie de octombrie, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) a poposit la Colegiul Național „Emil Racoviţă”, aducând cristale de poïesis, în loc de brumă, crâmpeie de epic arămiu, în loc de frunze scuturate și vertij dionisiac, în loc de vânt aprig.
Întâlnirea dintre elevii Colegiului Național „Emil Racoviţă” și scriitori s-a desfășurat în sala de festivități, când ziua de 5 octombrie dădea în pârg, alintată deja de alte activități minunate închinate Zilei Educației.
Opera literară este o comunicare in absentia, în lipsă, o comunicare amânată și „aruncată” peste timp și spațiu, tocmai pentru că scriitorul și cititorul nu se întâlnesc. FILIT este o sărbătoare a literaturii care prilejuiește, asemenea saturnaliilor romane, o ordine inversată și pentru o vreme, scriitorii pot sta de vorbă cu cititorii, in praesentia, fără a face uz de cerneală și hârtie.
Datorită FILIT-ului, preț de câteva zile literatura a fost în exces. Foșnetul amplu al paginilor a acoperit zgomotul făcut de căderea degetelor pe tastele terne ce compun jumătăți de cuvinte și enunțuri infirme; cărțile au fost cercetate și verificate mai des decât telefonul mobil; literatura a fost online, iar restul preocupărilor offline. FILIT a curmat măruntele griji ale existenței cotidiene, apărând ca o altă lume, una a emoțiilor intense și a metamorfozei ființei, o lume care opune o explozie intermitentă unei continuități prozaice, o frenezie exaltantă repetiției cotidiene a acelorași preocupări materiale, o apropiere naturală unei depărtări căutate și autoimpuse ce guvernează relația autor-cititor.
Vrând parcă să ne amintească de Logos, de esența creatoare a cuvântului care, așa cum spunea Pablo Neruda, nu este altceva decât „aripa liniștii”, doamnele profesoare Irina Nechifor și Mihaela Vlioncu au moderat cu grație și sensibilitate discuțiile la care au participat scriitoarea și jurnalista de radio Adela Greceanu, traducătoarea suedeză Inger Johansson și poetul și publicistul Ioan Es. Pop.
La începutul întâlnirii au răsunat, în acorduri de chitară, versurile poeziei Ce bine că ești a marelui Nichita, pe muzica lui Nicu Alifantis. Emoția a fost prelungită de alți patru elevi care, pe neașteptate, s-au ridicat și au recitat câteva poeme ale scriitorilor invitați în ceea ce s-ar putea numi o leapșă a cuvântului frumos, încărcat de semnificații înălțătoare, pregătind accesul într-o zonă culturală vie, în care fenomenul literar contemporan a fost prezentat, dezbătut și admirat.
Alături de scriitori, o prezență spectaculoasă a fost traducătoarea suedeză Inger Johansson, care a realizat poate cea mai frumoasă promovare a literaturii române și a scrierilor lui Mircea Cărtărescu, afirmând că „literatura suedeză îl aștepta pe Cărtărescu”, iar „generația Harry Potter așteaptă, cu sufletul la gură, Solenoidul în Suedia”. Inger Johansson a vorbit despre „chemarea traducătorului, importanța traducerilor și a păstrării sensului prim”, fiind de părere că „scriitorii nu pot trece singuri granița, au nevoie de traducători”.
A urmat apoi un fel de atelier literar, în care cuvântul a fost scos din ascundere, nu pentru a fi supus unei disecții hermeneutice, ci pentru a fi admirat și apropiat de Sinele profund al fiecăruia. Cei doi scriitori au ales să facă „lecturi încrucișate”, citind din creațiile cele mai intime. Adela Greceanu și-a prezentat volumul Și cuvintele sînt o provincie, carte despre care scriitoarea afirmă că este „o carte de poezie, dar cu fire narative, personaje, ca o mică povestire care prezintă lupta cu limbajul poetic, fapt ce reiese și din Provinciala, primul poem citit: „Îmi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie./ Sînt o provincială vizavi de dragoste./ Folosesc mai mereu cuvintele altora/ când trebuie să vorbesc./ Sînt o provincială vizavi de limbaj.” Ioan Es. Pop a continuat cu lectura poemului pe corniţele mele de miel, la finalul căruia s-a așternut un moment de tăcere plină, cât pentru a cântări densitatea trăirilor lăsate de versuri, în aer, ca o dâră: „când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde./ apoi, însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei venea paştele, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului./ mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?/ măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască,/ să rămână în oi?/ nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri? Adela Greceanu ne-a prezentat apoi poemul Provincialii, imaginea singurătății unei femei sau a unei fetițe sau a unei femei-fetiță: „ascultînd, să te trezești/ în rînd cu înserarea, cu Mariana și semințele ei,/ cu vîntul care a deschis geamul,/ cu pitulicea”. În stilul consacrat, Ioan Es. Pop a citit poemul 12 octombrie 1992, vorbind despre conștiința singularității poetului, despre destinul asumat al acestuia: „mă întorc acasă după ani și ani de/ umblat prin bucurești/ și mă întorc cu o plasă goală în mână/ în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,/ gata să se rupă sub greutate./ când or să se deșarte toate-n curtea noastră,/ nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.” Adela Greceanu a ales să continue cu un poem-ecou, intitulat Altă plasă, tot despre o plasă, dar nu cu nimic ca cea a lui Ioan Es. Pop, ci cu o plasă de nimic: „Țineam enorm la plasa de plastic roz/ imprimată cu fotografia ei alb-negru,/ în care albul era acum roz,/ plasă în care-mi căram/ echipamentul de sport/ de două ori pe săptămînă./ Eram o provincială vizavi de frumusețe.”
După alte câteva poeme dăruite sălii, invitații au vorbit și despre colecția de cărți Scriitori de poveste, care readuce în centrul atenției scriitorii cărora le sunt dedicate muzeele din rețeaua Muzeului Național al Literaturii Române, Iași: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Nicolae Gane, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu și Mitropolitul Dosoftei. Unsprezece scriitori contemporani au acceptat provocarea de a scrie câte o biografie romanțată, reprezentând povestea fiecăruia dintre cei unsprezece scriitori menționați anterior – povești scrise cu mintea, cu privirea unor autori de astăzi despre niște autori care merită să fie „reamintiți și reluați într-o notă mai romanțată”.
În sala arhiplină, elevii, împărțiți în cititori semantici, cititori critici și viitori cititori ai scriitorilor prezenți, luau notițe, se înnădeau la vorbă, urmărind confesiuni literare și nu numai, căutând infinitatea sensurilor pe care scriitorul le-a pus în operă, dar și infinitatea sensurilor de care scriitorul nu avea cunoștință. Sesiunea de întrebări a fost impresionantă, Adela Greceanu afirmând că „citim ca să aflăm despre noi, abia apoi despre alții”, iar „proza cere prezență totală”. Ioan Es. Pop a mărturisit că vocația sa de bază, unica sa vocație este poezia: „Am fost profesor fără vocație, am fost şi muncitor necalificat la Casa Poporului şi-apoi la debarasarea unor blocuri, am fost și jurnalist, un jurnalist conștiincios și auto-construit […] însă doar poezia e calea cea mai scurtă de la văzut la nevăzut […] fără poezie, aș fi dispărut deja”. Întrebați despre întâlnirile providențiale care și-au pus amprenta asupra stilului lor de a scrie, scriitorii au mărturisit că întâi au fost mari cititori – după câteva începuturi timide și încercări stângace de a scrie, Adela Greceanu a primit două liste cu nume de scriitori români și străini, a citit pe nerăsuflate, formându-se mai întâi ca cititor, apoi ca scriitor. Ioan Es. Pop a mărturisit că „i-am citit în primii ani de liceu pe: Eminescu, Blaga, pe Cărtărescu cu volumul Totul, pe Dante, Goethe și după ce am început să scriu am simțit că aș putea îmblânzi destinul meu de om care eșua”. Alte întâlniri providențiale amintite de Ioan Es. Pop au fost cele cu Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, criticul Mircea Martin, poetul Cristian Popescu.
Întrebați de sursele de inspirație, Adela Greceanu a recunoscut următoarele: „mă repet, am personaje care se cer scrise din nou; mă întorc la ce am mai scris, dar nu la cum am mai scris […] se întâmplă să ai o bucurie extraordinară că ți-a ieșit o frază, se întâmplă destul de rar, dar este o bucurie magnifică, iar eu continui să scriu pentru acel moment”. „Reciclarea personajului ” Adila a cărei ocupație de bază este de a se uita pe fereastra de la etajul 8 este un procedeu care permite autoarei exprimarea unui crez: „pentru mine nu sunt importante personajele, nici acțiunea… este important felul în care scriu – limbajul; […] un narator e cineva prin fața căruia se desfășoară lumea, e un cap de citire prin fața căruia trece banda magnetică”. Ioan Es. Pop a răspuns în mod inedit unor întrebări prin citirea unor pasaje de proză sau poeme, lucru apreciat peste măsură de către elevi, scriitorul concluzionând: „totul este despre poezie, poezia e înaltă, elitistă, dar și democrată, ea îngăduie interpretările, ea ne îngăduie”.
Din clepsidra cu mijlocul mult prea larg, nisipul timpului a curs parcă mult prea repede, chiar dacă scriitorii au zăbovit peste program mai bine de o oră. Elevii ar fi vrut ca destăinuirile și dezbaterile să continue. Dragii mei, „nu striviți corola de minuni a lumii”. Scriitorii nu pot spune totul, de aceea ei au obligația să scrie..., iar voi aveți frumoasa „zăbavă” de a-i citi.
Dragă FILIT,
mă înclin,
Ramona Elena Istudor
